Paşte fericit!

Pentru că Paştele este în prag m-am gândit că ar fi bine pentru o clipă să uităm de grijile cotidiene şi să ne gândim puţin dacă noi intr-adevăr trăim. Mai ştim oare să trăim ca şi creştini adevăraţi? Ca şi oameni care au suflet? Mai ştim noi să iubim necondiţionat aşa cum ne-a iubit Cristos pe noi? Noi am fi în stare să ne dăm viaţa, măcar, pentru persoana iubită? Gândindu-mă la toate aceste întrebări, am găsit un text care ne face să medităm viaţa noastră de zi cu zi.
„V-am dat un exemplu
ca şi voi să faceţi ceea ce v-am făcut eu vouă”.
Trăim vremuri tulburi. Zâmbim tot mai rar, iar sursele bucuriilor noastre sunt tot mai puţine şi mai vlăguite. Şi cu toate acestea ne numim în continuare oameni. Oameni cu preocupări tot mai lumeşti, preocupări care ne îngustează percepţia până la limitele strâmte ale organelor de simţ. Unde este misterul? Unde este tresărirea în faţa enigmelor vieţii? Pe cine mai impresionează măreţia boltei cereşti într-o noapte senină de vară? Şi pentru cât timp rămâne în suflet emoţia unei asemenea privelişti? Mai suntem noi oameni?
Nu cumva s-au produs modificări ireversibile în structura ADN-ului nostru? N-am devenit cumva între timp cumplit de săraci sufleteşte? Nu cumva am pierdut enorm de mult din ceea ce ne diferenţiază de regnul animal? Unde sunt sursele emoţiilor noastre? Unde sunt lacrimile şi hohotele de râs care făceau să se cutremure frunzele şi firele de iarbă? Unde este omenia din noi? Cine ne fură? Şi cum de ne lăsăm atât de uşor prăduiţi?
Cumplite dureri ne sfâşie pieptul şi coloane de neputinţă înalte până la cer se ridică în sufletul nostru. Cristos ne învaţă astăzi o artă de a trăi: Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora. Noi însă am rămas acum doar cu aspiraţia de a ne îmbogăţi, şi nu sufleteşte, iar de suflet am uitat aproape cu totul. Străvechi proverbe rămân fără ecou, rostiri întregi nu-şi mai găsesc nici un suflet în care să rezoneze iar glasul Domnului devine din ce în ce mai înfundat.
Nu va mai trece mult timp şi bunicii vor spune nepoţilor poveşti de pe vremea cînd oamenii aveau suflet. De pe vremea cînd oamenii erau extrem de marcaţi de tot felul de emoţii şi sentimente. Erau cîndva oameni care se străduiau cu adevărat să devină mai buni şi care găseau inexplicabile plăceri în contemplarea unui răsărit de soare sau a boltei înstelate. Erau oameni care, indiferent de vârstă, se regăseau la o oră de adoraţie sau la Sfânta Liturghie, într-un moment de rugăciune comunitar sau personal. Ciudate vremuri şi ciudaţi oamenii aceia visători care credeau că în inima lor se află misterul misterelor. Ciudaţi oamenii aceia care credeau în viaţa cea veşnică şi în mântuirea oferită lor de Dumnezeu în dar, prin chiar Fiul său.
E vremea marilor schimbări şi bulversări.
Şi cu toate acestea realităţile fundamentale rămân aceleaşi. Rămânem oameni, cu datoria de a ne desăvârşi. Sufletul este pământul în care Dumnezeu a plantat sămânţa iubirii. Depinde de noi dacă ea va încolţi şi ne va da vederea cu care să privim până în adâncurile lumii. Cu cât suntem mai secetoşi cu atât suntem mai fragili, cu atât mai greu va încolţi sămânţa cea bună dăruită nouă. Nu trebuie înţeles la modul moralizator aceasta. Este un semnal de alarmă!!! Este „vocea” prin care ni se aminteşte de principala îndatorire a oricărui om: aceea de a face să încolţească sămînţa iubirii în sufletul său. Ţineţi-vă sufletele vii. Pliviţi buruienile. Nu leneviţi!!! Timpul e scurt! Munca e multă! Treziţi-vă!
Oare chiar atît de greu este să fim cu adevărat oameni? Să ne manifestăm cu sinceritate? Să trăim cu adevărat animaţi de sentimente profunde de dragoste? Este atît de greu să privim cu bunătate unii către alţii? Chiar sînt cu totul rupt de realitate dacă eu încă mai cred în bunătatea oamenilor, în intenţiile curate, în frumuseţea sufletelor, în munca dezinteresată?
Chiar dacă bunătatea, frumuseţea şi puritatea lumii nu mai sînt atît de evidente, bunătatea, frumuseţea şi puritatea sînt încă latente în fiecare om şi pot să renască în fiecare. Cultivă în sufletul tău seminţele bune, protejează-ţi grădina de dăunători şi vei găsi în tine însuţi răsplata. Cultivă iubirea! Roadele vor fi tămăduitoare. Lucrează cu tine însuţi şi poate că într-o zi vei întâlni pe cineva care-ţi va spune: „Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr; oricine iubeşte adevărul, ascultă glasul” şi iarăşi „V-am dat un exemplu ca şi voi să faceţi ceea ce v-am făcut eu vouă”.

Stând în Joia Sfântă în biserică şi meditând la aceste cuvinte, mi-a venit să plâng. Oare chiar lumea s-a schimbat atât de mult? Oare noi chiar nu mai ştim să iubim? De ce suntem atât de egoişti? Cristos nu s-a gândit nici o secundă la ce ar fi mai bine pentru el, ci la ce este bine pentru noi, iar noi fiind egoişti nu am ştiut să înţelegem această bunătate nemăsurată şi cum l-am răsplătit? Răstignindu-L pentru păcatele noastre. El a fost în toate supus Tatălui. Să încercăm şi noi să facem acelaşi lucru pentru a ne răscumpăra păcatele. Să învăţăm şi noi să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră. Dar Dumnezeu nu ne învaţă, să-L iubim doar pe El, ci şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. De câte ori nu suntem noi invidioşi şi ne nesocotim aproapele? Să încercăm să lăsăm la o parte mândria şi orgoliul şi să învăţăm să ne iubim. Ar fi trist să plecăm din această lume fără să fi iubit cu adevărat şi fără să fi oferit iubire adevărată.
Vă doresc un Paşte binecuvîntat alături de cei dragi. Fie ca lumina vie a Lui Cristos să vă pătrundă în case şi in inimi! Să aveţi un Paşte plin de iubire! Şi să nu uităm să ne punem următoarea întrebare:
„Ce folos viaţă fără de Cristos?”

Doliu

„Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca nişte nori.
Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.

De-acum străină mâna ta
Îţi va şedea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Şi ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe,
Decât un nufăr de o stea

Orbit+a viaţa şi, cu ea,
Şi cântecul şi luna,
Şi unda-n care strălucea
S-a stins pe todeauna.

Tu pe vecie n-ei mai fi,
Şi-ai fost, mă-ntreb, vreodată?
Pustiul mă învălui,
Când subt un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată!

Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutând un vrease de rost
Într-aste drumuri fara drum,
În care toate doar au fost,
Şi nu mai sînt acum. ”
„Doliu” de Tudor Arghezi

Zâmbeşte

O dată cu înaintarea în vârstă, îţi este tot mai dor de zilele de ieri! De multe ori suntem prea absolviţi de grijile vieţii şi de viaţa cotidianîă, încât nu ne dăm seama că, un simplu gest de al nostru, poate face fericită o persoana. De asta ar trebui să învăţăm să zâmbim mai des.
Cred că fiecare vârstă are farmecul ei, deşi, totodată şi dezamăgirile ei, însă trebuie să ne bucurăm de părţile bune. Nu vă fie frică să visaţi! Trebuie să ne facem viaţa cât se poate de frumoasă şi să încercăm să nu-i dezamăgim pe cei din jurul nostru, căci atâta timp cât avem prieteni adevăraţi alături, toate trec mai uşor. Fiecare îşi va găsi într-o zi chemarea şi rostul în viaţă. Însă trebuie să avem grijă, ispite sunt la tot pasul!

Gânduri…

Deşi totul pare să fie bine şi ai tot ce îţi trebuie, cred că uneori nu este de ajuns! Nu contează că ai tot sau poate chiar mai mult, ceea ce este cu adevărat important este ce simţi tu şi dacă eşti împăcat cu tine! De multe ori simt că tot ceea ce am este nesemnificativ şi că am nevoie de altceva. Nu v-aţi simţit nicodata singur, deşi erau mulţi oameni in jur? Eu da, deoarece contează ceea ce transmit acele persoane, iar când ele nu transmit nimic este tot una dacă eşti cu ele sau dacă eşti singur. Împlinirea nu vine din exterior, ci din interior. Dacă eşti împlinit sufleteşte, cred că vei putea fi împlinit şi pe plan profesional. În primul rând, trebuie să fi în armonie cu tine însuţi pentru a încerca după aceasta să ai o relaţie bună cu cei din jur. Ştiu că este greu să vezi cum visele tale se năruie şi că poate, persoanele pe care le credeai apropiate te dezamăgesc, trebuie să ai incredere şi să continui să lupţi. Câteodată lucrurile nu merg aşa cum am vrea şi nu avem lângă noi persoana dorită, din diferite motive, dar trebuie să încercăm să trecem peste toate obstacolele.

Va multumesc!

Acum cateva saptamani am trecut printr-o experienta, care desi nu as fi vrut sa se intample, m-a invatat multe lucruri! Nu as dori ca nimeni sa treaca printr-un asemenea incident, dar la urma urmei este ceva normal, toti murim; insa, aceasta moarte a fost prea rapida si prea brusca, tocmai de aceasta am asimilat-o atat de greu. Este hilar cum, intr-o seara poti vorbi si glumi cu un om, iar a doua zi sa-l gasesti intr-un sicriu rece. Tot timpul am fost constienta de faptul ca la un moment dat acest lucru se va intampla, dar nu ma gandeam ca atat de curand si atat de neasteptat.
Imi amintesc si acum ca uneori ma deranja grija prea mare care o avea fata de mine, crezand ca imi incalca intimitatea, dar nu era asa si acum inteleg mai multe lucruri. Tot timpul ma invata de bine si imi spunea : „Tu esti fata desteapta” si eu mereu ii spuneam ca exagereaza, iar el zicea sa nu-l contrazic ca stie ce spune. Ascultam cu admiratie sfaturile sale , pentru ca stia sa se faca auzit intr-un mod placut. Era un om calm si bland. Nu imi amintesc sa ma fi certat de prea multe ori, desi as fi meritat de cele mai multe, insa cand o facea stiu ca era pe buna dreptate si desi la inceput ma suparam, apoi imi dadeam seama ca am gresit. Aceste lucruri trebuia sa le spun si lui… dar cand?… si as mai fi avut multe , dar eu sper ca in momentul acesta, el stie cat de mult a insemnat pentru noi si spun noi pentru ca nu sunt singura care l-a considerat un om minunat. Regret ca nu am avut timpul necesar sa-mi cer iertare.
Mai sus spuneam ca am invatat si eu ceva din aceasta experienta neplacuta, da am invatat ca trebuie sa spui ce gandesti si ce simti, pana cand nu e prea tarziu. Dar cred, ca a fost cel mai urat mod in care am aflat acest lucru si as fi vrut mai bine, sa nu-l fi stiut. Totodata am realizat ca nu trebuie sa judecam oamenii dupa aparente, ci dupa frumusetea interioara, care este mai presus decat toate. Trebuie sa invatam sa iertam si sa spunem „Te iubesc”.
Acum, desi am vrea sa dam timpul inapoi nu se poate, atunci sa-I multumim Lui Dumnezeu ca ne-a dat un om exceptional ! Golul pe care l-ati lasat, nu va fi prea usor umplut, dar am ramas cu multe amintiri frumoase care nu vor fi niciodata sterse si care vor exista mereu in inimile noastre. Va multumesc si sper ca ati gasit fericirea acolo sus, alaturi de Cel pe care l-ati slujit toata viata!

Opinii personale

De multe ori am incercat sa-mi explic anumite chestii… bineinteles ca nici astazi nu am gasit nici un raspuns, dar mi-am dat seama ca unele lucruri nu sunt intamplatoare. Desi anumite situatii sunt apasatoare sau chiar triste, ele la un moment dat se transforma intr-o experienta de viata. Cred ca orice as face nu pot multumi pe toata lumea si atunci nu are rost sa ma mai straduiesc. Oricum, chiar daca incerci ca totul sa fie bine, altii pot interpreta dupa bunul lor plac, facand ca totul sa para complet diferit de ce ai fi vrut tu sa demonstrezi. Atunci e bine sa vorbesti numai cu oamenii care te inteleg si care te cunosc, „just the way you are”.
Tristetea e o stare efemera, dar niciodata nu vine degeaba. Chiar daca e greu trebuie sa trecem peste, unii mai usor altii mai greu, insa tot timpul apare intrebarea ” De ce?”, la care nu vom gasi nici un raspuns, sau cel putin eu nu l-am gasit. Tot ce vreau sa stiu e ca drumul pe care l-am ales este bun si ca nu voi gresi cand voi lua anumite decizii, desi a gresi e omeneste si nimeni nu este perfect.